Am avut "ocazia" în aceste zile de sărbătoare (lene, plictiseală, calorii, colesterol) să fiu destinatarul unor mesaje pline de urări de bine, de sănătate, de noroc şi de alte gânduri, menite să îmi stârnească, pentru câteva secunde un zâmbet de mulţumire însoţit de întrebarea "...pfff...oare ce mai face aia/ăla ?...".
Trecând peste faptul că instantaneu m-am simţit parte a unei numeroase agende telefonice şi peste faptul că expeditorii sunt, în multe cazuri, nişte numere noi, pe care până nu vezi conţinutul mesajului nu ştii cine te ură (de parcă aş fi obligat să ştiu când cineva îşi schimbă numărul de telefon), fraparea a venit, în câteva din aceste texte de bine, la final. Da, la finalul urărilor am descoperit end -ul (&), aşezat cu grijă între două prenume de sexe diferite, legate doar de acest semn ţigaristic şi, în multe cazuri, de câteva (?) nopţi petrecute de cei doi. Nu o să înţeleg nicodată de ce, dacă întâmplarea face ca în momentul unor zile de sărbătoare sau premergător acestora, să fi cunoscut o persoană despre care, poate, habar nu ai cine e, să îţi aşezi numele, doar din dorinţa de a demonstra altora că nu eşti singur de sărbători. Dacă aş păstra aceste mesaje de-a lungul anilor, sunt sigur că aş regăsi de zeci şi sute de ori acest & aşezat cu aceeaşi grijă între două prenume, de fiecare dată acelaşi care mă cunoaşte, dar, aproape sigur de fiecare dată, diferit al celui care nu.
Mulţumesc pentru intimităţi, dar oare e cazul ?!!?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu